Foto: din surse deschise
A fi aproape este cel mai bun lucru pe care îl putem oferi unui copil
Sursă:
Atunci când un copil are accese de furie, se ascunde sub masă sau cere cu disperare atenție, părinții se întreabă adesea: „Ce este în neregulă cu el?”, însă răspunsul este mult mai profund decât atât, nu este nimic în neregulă cu copilul – doar că creierul său este încă în curs de maturizare.
Psihoterapeutul și colaboratorul Psychology Today Evan Shopper explică: gândirea copilului este o hartă emoțională a lumii care guvernează fiecare mișcare și cuvânt al copilului. Înțelegerea acestei hărți nu numai că ne permite să fim părinți mai buni, dar și să devenim adevărați parteneri în complexitatea învățării despre noi înșine și despre lume.
Nevoia de conexiune emoțională: a fi aproape este cel mai important
Copiii se nasc cu o nevoie profundă de a stabili legături cu adulții apropiați. Acest lucru poate fi numit „teoria atașamentului”: contactul puternic și stabil cu părinții sau cu persoanele care îi îngrijesc este baza unei dezvoltări mentale sănătoase.
Acordarea este capacitatea de a vedea cum se simte un copil și de a răspunde în consecință. Este ca Wi-Fi-ul emoțional dintre un adult și un bebeluș: dacă există, copilul înflorește, dacă nu, copilul devine anxios și „pierdut”.
Datorită acestei conexiuni emoționale, copiii doresc să semene cu părinții lor: le adoptă obiceiurile, le copiază intonațiile, le repetă mișcările. Aceasta nu este doar imitație – este o identificare psihologică profundă.
Sentimente de neajutorare și inferioritate: controlul ca mijloc de apărare
Pentru un copil, lumea este imensă și adesea înfricoșătoare. El trăiește printre giganți care decid când să mănânce, când să se culce, cum să se comporte. Acest lucru creează un sentiment de neputință și vulnerabilitate.
Adesea, pentru a face față acestei frici, copiii încearcă să controleze totul în jurul lor, de la alegerea lingurii până la îmbrățișare. Acest control este o încercare de a „face lumea a lor” doar un pic.
Acesta este motivul pentru care copiii pot manipula, pot avea accese de furie sau pot sparge în mod deliberat lucruri – nu pentru că sunt „răi”, ci pentru că sunt în căutarea unui sentiment de putere.
Gândirea în alb și negru: fie bine, fie rău
Până la vârsta de 5-7 ani, copiii sunt incapabili să vadă nuanțe de gri. Gândirea lor este radicală: „părinții sunt buni” sau „părinții sunt răi”, „eu sunt bun” sau „eu sunt rău”.
Acest lucru face ca reacțiile lor să fie dramatice: dacă refuzați să cumpărați un baton de ciocolată, sunteți „părinți răi” și aceasta nu este o exagerare. Doar că creierul lor nu a învățat încă să analizeze emoțiile sau motivele acțiunilor tale.
Un copil mușcat de un câine poate decide că „toți câinii sunt periculoși”. Fără explicații din partea adulților, acest lucru poate rămâne cu el ani de zile.
Idealizarea părinților: mama și tata sunt întotdeauna eroi
Copiii trebuie să își vadă părinții ca fiind puternici, buni și de încredere. Acest lucru creează un sentiment de stabilitate: cineva „ține volanul” acestui avion numit „viață”.
Astfel, atunci când lucrurile merg prost în familie – copilul se simte adesea vinovat. Aici apare un sentiment profund de vinovăție, de exemplu, atunci când părinții divorțează: „Cred că m-am purtat urât – de aceea părinții mei nu mai sunt împreună”.
Egocentrism: Eu sunt centrul universului
Aceasta este gândirea egocentrică: copiii cred că evenimentele din lume se întâmplă din cauza lor. Dacă soarele strălucește astăzi, este pentru că așa am vrut eu. Dacă peștișorul auriu a murit, înseamnă că nu l-am hrănit bine.
Această viziune asupra lumii face parte din dezvoltarea cognitivă timpurie. Doar în timp copiii învață să facă distincția între dorințele lor și realitate.
Rușine: „Sunt rău” – în loc de „Am făcut ceva greșit”
Atunci când părinții mustră sau critică un copil, de multe ori copilul nu separă comportamentul de propriul său sine. El nu aude: ai făcut o greșeală, el aude: este ceva în neregulă cu tine.
Rușinea este o emoție puternică care este înrădăcinată în imaginea de sine a unui copil. Iar dacă părinții subliniază greșelile prea des, fără sprijin, se construiește o stimă de sine scăzută și un sentiment de „nu sunt demn de iubire”.
Sentimentul de copleșire: „sunt prea multe în această lume”
Creierul copiilor abia învață să proceseze informații. Iar lumea este zgomotoasă, luminoasă și în continuă schimbare. Copiii mici se simt ușor copleșiți. Suprasolicitarea se poate manifesta în diferite moduri: plâns, crize de furie, retragere, furie sau chiar apatie.
În astfel de momente, un copil are nevoie de cineva care să-i spună: „Sunt cu tine. Te înțeleg”. Acest lucru îl ajută să simtă rezistență.
Sfaturi pentru părinți
- Ascultați, nu doar învățați. De multe ori, un copil nu are nevoie de un răspuns – are nevoie de înțelegere.
- Numiți emoția. „Ești trist pentru că s-a stricat jucăria?” Acest lucru îl ajută pe copil să învețe să își recunoască sentimentele.
- Evitați etichetarea. În loc de „ești nepoliticos” – „te-ai enervat foarte tare și asta e în regulă. Dar nu te poți certa”.
- Amintiți-vă că există întotdeauna o nevoie în spatele comportamentului. Uneori este vorba de odihnă, alteori de o îmbrățișare, iar alteori de a te simți puternic.
A fi alături de ea este cel mai bun lucru pe care i-l putem oferi unui copil. Mintea ei este încă în creștere, iar noi suntem parte din acest proces. Iar atunci când vedem lumea prin ochii unui copil, ea devine un pic mai blândă și pentru noi.
Site-ul nu este sigur! Toate datele dvs. sunt în pericol: parolele, istoricul browserului, fotografiile personale, cardurile bancare și alte date personale vor fi utilizate de atacatori.
