În acest articol vom analiza ce este motivația, ce o încurajează, ce o susține. Cum putem schimba atitudinea față de învățare, nu prin presiune, ci prin încredere.
Sursă:
Copiii mici nu doar cresc – ei regândesc totul înainte de școală: autorități, reguli, cunoștințe, așteptări. Și în timp ce în clasele mici un copil poate învăța pur și simplu pentru că așa a spus profesorul sau pentru că așa i-au cerut părinții, în clasele mai mari totul devine mai dificil. Mai multe critici, mai multe întrebări, mai multă auto-disciplină – și mai puțină supunere oarbă. Nu este „comportament rău” – este o dezvoltare naturală. Și, în același timp, este o provocare pentru părinți, profesori și întregul sistem educațional.
Este vizibilă în special în formatele în care educația nu se bazează pe primus, ci pe înțelegerea reciprocă și pe libertatea de alegere. Acesta este motivul pentru care educația la distanță pentru elevii de liceu astăzi nu este o alternativă, ci o necesitate pentru mulți oameni. Aceasta le permite copiilor să învețe în ritmul lor, să aibă mai multă responsabilitate și o influență reală asupra procesului – și este una dintre cheile pentru menținerea interesului.
Atunci când un elev de liceu își pierde motivația, aceasta nu înseamnă că el sau ea este leneș sau bydudovye. Adesea este o reacție la mediu, unde nu există spațiu pentru gândire, autodisciplină și individualitate. Cunoașterea nu este o descoperire, ci o „temă” care trebuie făcută. Unde interesul nu este susținut, ci atenuat de evaluări, grafice și revizuiri inepuizabile.
Dar motivația nu este ceva care trebuie „investit” într-un copil. Este ceva care apare în mediul în care este văzută, simțită și respectată. Unde profesorul nu „controlează”, ci îl ajută pe copil să își găsească propria cale. Unde învățarea nu este legată de clasă și de clopoțel, ci de interes, obiectiv și ritm propriu.
În acest articol nu vom spune cum să „forțăm” un copil să învețe. Pentru că nu funcționează. Vom analiza care este motivația reală în liceu, ce o încurajează, ce o susține – și cum putem schimba atitudinea față de învățare, nu prin presiune, ci prin încredere, alegere și sensibilitate reală.
Ce îi demotivează pe copii: principalele pasaje ale sistemului și ale părinților
Copiii rareori spun direct: „Nu mă interesează să învăț”. Dar acțiunile lor vorbesc mai bine decât cuvintele. Ei amână sarcinile până la final, sunt unici responsabili, reticenți în a participa la lecții sau, dimpotrivă, devin cinici față de tot ceea ce se întâmplă la școală. Adesea este perceput ca lene sau prostie. Dar, în realitate, este un semnal. Este un semnal că motivația este deplasată sau nu a fost niciodată reală.
Motivele pentru pierderea interesului pentru învățare în liceu sunt mai profunde decât pare. Rareori acestea se află în copilul însuși – cel mai adesea este o consecință a mediului, unde nu există spațiu pentru interes, libertate, dialog. Sistemul școlar, precum și așteptările de acasă, subminează adesea dorința de a învăța, chiar dacă copilul este capabil și talentat. Copilul simte subtil când învățarea se transformă în mecanică și își pierde interesul pentru ea.
Iată câțiva factori răspândiți care adesea demotivează:
- Presiunea permanentă asupra rezultatului. Atunci când toată atenția se concentrează pe note, pe GCSE sau pe „alegerea corectă a profesiei”, procesul de învățare își pierde sensul – se pierde doar teama de eșec.
- Absența spațiului pentru propria voce. Este important pentru copii să pună întrebări, să ezite, să caute. Iar dacă educația nu lasă loc pentru alegere, ea devine rapid străină.
- Comparația cu ceilalți. „Marina s-a înscris deja la cursuri”, „Taras știe tot programul” – aceste remarci lovesc stima de sine și sting focul interior. Chiar și cel mai puternic copil nu poate îndura competiția constantă.
- Monotonie și formalism. Dacă lecția este întotdeauna „învață – fă – uită”, motivația moare. Copiii au mare nevoie de senzații – nu doar de fapte.
- Nerecunoașterea individualității. Atunci când un elev simte că nu este văzut ca un individ – ci doar ca „unul dintre ceilalți” – pierde contactul cu procesul de învățare.
Acești factori funcționează rareori separat. Cel mai adesea – o combinație. Și pentru a restabili interesul pentru cunoaștere, este necesar să aflăm mai întâi: ce îl blochează?
Motivația unui copil: cum să nu o impui, ci să o susții
Problema cu motivația este că ea nu poate fi dată. Nu o poți cumpăra, nu ți-o poți pune în cap, nu o poți obține printr-o simplă „promovare motivațională”. Mai ales în adolescență, când copilul trece printr-o schimbare firească de roluri: vrea să fie autonom, vrea să-și însușească propriile decizii și, uneori, se caută pe sine. Tot ceea ce merge „la foc” sub formă de tisk, provoacă automat opoziție. Chiar dacă este vorba despre ceva bun – cum ar fi învățarea.
Și este aici că adulții cad într-o pastka: încearcă să creeze motivație din exterior. Ei oferă vinagorodi, stabilesc termene limită, amenință cu consecințe. Dar motivația reală, de lungă durată, funcționează diferit. Ea nu este legată de evaluări sau de laude. Ea apare atunci când copilul simte senzație, influență și libertate în procesul de învățare.
Ce poate contribui la crearea unui astfel de mediu?
Dialog în loc de control
Copiii nu acceptă un ton autoritar. Ei vor să fie participanți egali în proces, nu executanți pasivi. Dacă un adult întreabă: „Ce te interesează?”, „Ce vrei să afli?”, „Cum vezi acest proiect?”. – elevul este pornit automat. Chiar dacă el sau ea nu vorbește la început, important este să oferi spațiu pentru un răspuns, nu să îl ceri imediat.
Alegerea reală – chiar și în dribnitsyah
Nu este nevoie să ne așteptăm la o mare libertate: chiar și o mică alegere – între două subiecte, formate, instrumente – creează deja o fascinație. Atunci când un elev alege cum să facă o prezentare, cum să se pregătească pentru un test sau pe ce subiect să lucreze, el nu „îndeplinește sarcina”, el creează ceva propriu. Acesta este un sentiment diferit.
Simțul în detrimentul evaluării
Motivația clasică pe kstalt „vei învăța – vei obține 12” funcționează până la o anumită vârstă. Un copil vrea mai mult: să știe ce este necesar în viață. Dacă îi explici cum funcționează fizica în jocul pe care îl joacă sau cum limba îl va ajuta să își realizeze ideile, vei obține un interes interior. Cunoașterea încetează să mai fie o „datorie”, devine un instrument.
Atenție la ritmul individual
Viteza nu este principalul indicator al succesului. Un elev are nevoie de mai mult timp pentru a învăța un subiect, în timp ce altul are nevoie de mai mult timp pentru a-l înțelege. Iar atunci când există respect pentru acest ritm (nu „mai repede!” constant), copilul nu ezită, nu se singularizează, ci se mișcă în propriul său ritm. Acest lucru creează încredere, care este baza motivației.
Fidback constructiv în loc de etichete de evaluare
„Ai scris prost”, „Ai fi putut scrie mai bine”, „Este neserios” – aceste replici nu dau orientări. Dar o scurtă legătură cu kshtalta: „Aici ai reușit să transmiți ideea, dar nu există suficientă structură” – îi dă elevului o idee asupra a ceea ce trebuie să lucreze. Este important ca copiii să înțeleagă că critica nu se referă la ei ca persoană, ci la acțiuni specifice care pot fi îmbunătățite.
Atmosfera de încredere
Aceasta este baza a tot. Dacă un copil știe că nu va fi ridiculizat pentru o greșeală, nu va fi subestimat pentru ignoranță, nu va fi pedepsit pentru o soluție non-standard – începe să își asume riscuri, să încerce și să fie curios. Aceasta este principala sursă de motivație: să nu-ți fie teamă să fii tu însuți în procesul de învățare.
Un copil nu este un „proiect pentru corecție”. Este o persoană în proces de formare. Și dacă în acest proces există un adult, care nu strânge, ci crede – motivația nu se naște din obligație, ci din dorință. Acesta este motivul pentru care cele mai bune medii educaționale nu „disciplinează” copilul, ci îi oferă posibilitatea de a simți că este autorul propriului său parcurs educațional.
Ce funcționează: instrumente practice pentru susținerea interesului
Este important să vorbim despre motivație. Dar este și mai important să avem instrumente concrete care funcționează cu adevărat în învățarea pe tot parcursul zilei. Mai ales în clasele superioare, unde interesul copilului pentru cunoștințe depinde nu numai de subiect, ci și de modul în care este implicat. Instrucțiunile teoretice sunt bune în cuvinte, dar acțiunile mici sunt cele care pot reînnoi interesul pentru învățare, pot da un sentiment de succes și de creștere interioară.
În abordările educaționale moderne, cum ar fi platforma ThinkGlobal, susținerea interesului nu este un bonus suplimentar, ci o condiție prealabilă de bază pentru o învățare eficientă. Accentul nu se pune doar pe program, ci pe elevul însuși, pe nevoile sale, pe solicitările sale și pe motivația sa intrinsecă.
Mai jos – abordări verificate, care ajută cu adevărat la susținerea sau reînnoirea interesului pentru cunoaștere la vârsta copilăriei timpurii. Nu este vorba de magie, ci de o muncă sistematică, care începe cu o atitudine respectuoasă față de copil.
1. Formate care schimbă dinamica lecției
Chiar și un singur format non-standard al lecției poate întoarce interesul față de subiectul aparent „plictisitor”. Merită să încercați:
- Învățarea bazată pe proiecte – atunci când un copil își creează propriul proiect, cercetează un subiect care îi este apropiat și îl prezintă. Este mai captivant decât orice test.
- Dezbateri, discuții, metode de caz – Copiilor le place să vorbească. Iar dacă le oferiți spațiu pentru argumente, ei încep să gândească critic.
- Gamificare – bile, misiuni, provocări cu niveluri de complexitate. Acesta nu este un „joc”, ci o nouă formă de implicare, care funcționează pe baza motivației intrinseci.
2. Învățarea prin interese
Dacă copilul dumneavoastră este interesat de artă, tehnologie sau sport, merită să predați prin intermediul acestor teme. Exemplu: integrați literatura cu filmele preferate, matematica – cu analiza statisticilor fotbalistice, istoria – cu evenimentele actuale. Astfel, cunoștințele nu par a fi deconectate de la viață – ele devin o parte din ceea ce este deja valoros pentru copil.
3. Micro-recompensele ca sursă de impuls interior
Copiii mici adesea nu văd rezultatele și, prin urmare, renunță repede. Dar dacă împărțiți antrenamentul în etape mici și vizualizați fiecare dintre ele ca o victorie, încrederea crește. Aceasta poate fi:
- Păstrarea unui „jurnal al progreselor”;
- Principalele obiective ale programului sunt îmbunătățirea calității vieții;
- un scurt videoclip despre motivul pentru care „sunt mai bun decât eram acum o zi”.
Scopul nu este doar de a „merge la obiectiv”, ci de a simți că drumul este deja satisfăcător.
4. Deschidere la întrebări și preocupări
Copiii se tem adesea să pună întrebări pentru a nu părea „răi”. Însă însăși întrebarea este cheia motivației. Într-un mediu în care este permis să nu știi și să cauți împreună, se naște încrederea. Copilul începe să nu se teamă de răspunsuri „greșite” – iar aceasta este una dintre cele mai puternice perturbări ale creșterii.
5. Mentorat în loc de „supraveghere”
Un profesor sau un tutore care nu doar predă, ci înțelege și sprijină, poate fi un punct de sprijin. Nu un prieten, dar nici un dictator. Acesta este rolul unui mentor – unul care nu forțează, ci ghidează. În acest context, formatele moderne, cum ar fi învățământul la distanță, funcționează bine, permițând studenților să își simtă propria autonomie fără a fi lăsați singuri în fața dificultăților.
Mediu educațional, în care motivația nu este un viciu, ci o normă
Cea mai frecventă întrebare pe care o pun părinții sau profesorii este: „Cum pot să-mi fac copilul să vrea să învețe?”. Dar ideea este exact că constrângerea nu funcționează. Ci de a crea condiții în care dorința de a învăța apare în mod natural – foarte real. Acesta este ceea ce se numește un mediu educațional sănătos.
Acest mediu nu apare „în școli ideale” sau „cu abilități speciale ale copiilor”. El se formează prin discursul comun, care devine treptat o parte a procesului educațional. Acolo unde există respect, opțiuni reale, dialog, sprijin și spațiu pentru încercări, apare motivația. Acest lucru se datorează faptului că elevul nu se mai limitează la a „urma programul”, ci începe să vadă valoarea propriei sale dezvoltări.
Ce face acest mediu diferit:
- nu se bazează numai pe evaluări;
- sprijină ritmul și abordarea individuală;
- recunoaște că motivația se poate schimba – și acest lucru este normal;
- Implică copilul ca un partener în proces, nu ca un discipol;
- și cel mai important – nu idealizează, ci lucrează cu un copil real, unul care este…
